”Jurnal de bord”

- Amintiri din calatoriile familiei mele în tarile arabe - 

(IV)

Siria 

Am ajuns la granița cu Siria, când a venit la noi o româncă măritată cu un iordanian. În sfârșit! O gură de aer proaspăt! Parcă s-a luminat lumea! dacă se poate spune așa pe soarele ăsta. Ne-a explicat ce am avea de vizitat în Iordania, arabul ne-a spus că ei știu engleza, nu ca turcii, și sunt mai bine organizați. Aici la graniță îți cer ciubuc de la obraz. Numai TIR-uri, căldură și jeg. A venit și un șmecher arab cu o Toyota meseriașă. No comment, cu toate că aș avea ce comenta J... Eu cu frati-miu ne-am dus să ne chiorâm și să pipăim niște lămâi verzi într-un pom, niște smochini prăfuiți și rodii.

My GOD! Suntem la graniță la sirieni! Gata! Deja alt peisaj, altă arhitectură, alt landscape, palmieri etc. Într-adevăr parcă par mai organizați. Cu engleza stau cam la modul comic. Pe diverse bannere scria: ”desinfect your shose”, “my brother traveller”, “medicol center”. Am văzut deja o “lady” acoperită cu un fel de parașută neagră, că rochie nu e! Oricum, costumată așa, mai degrabă aduce a strigoi decât a ființă omenească. Cică sunt comuniști printre ăștia, nu prea înțeleg cum... Ce mașini au!

După dealuri de pietroaie albe, de ziceai ca ai ajuns pe Lună fără rachetă, am trecut în câmpuri cu pământ roșu, măslini cu miile, oi în turme și faimoasele motociclete gen cărucioare cum vedeai la TV, supra-încărcate cu tot felul de mărfuri..

Oamenii ăștia par că lasă construcțiile neterminate, după ce că sunt urâte. Materialul de construcție e calcarul, deci culorile sunt alb, alb-gălbui, galben-roșiatic. Și atât - că nu le mai vopsesc. Fără acoperișuri. Complet anoste. Mulți motocicliști, câte doi pe o motocicletă și o grămadă de camioane și camionașe care transportă orice, încărcate până la refuz, în echilibristică. Și la radio au trecut pe muzică arăbească! Ăștia nu par a avea geamuri la locuințe și, neavând probabil nici gaz, n-au aragaz, așa că au niște cuptoare – cred – din lut gălbui, mari ca niște căpițe de fân. Foarte interesante în opinia mea, de gurmandă.. Pe stânga și pe dreapta e țara fisticului. Livezi întregi.

Nici n-ai ce să pozezi – orașele, dacă se pot numi așa, sunt nasoale, ai zice că nu stă nimeni în locuințe. Nu tu perdele, ceva, orice. Am trecut pe lângă o reprezentanță Dacia. Aici sunt multe Dacii. În Turcia erau multe Renault-uri cu fețe de Dacia. Am dat de un mare oraș industrial, Homs, cu blocuri și toate cele. Îl ocolim. În Siria sunt multe panouri publicitare comparativ cu Turcia, unde nu am văzut mai deloc. Cultul personalității la ăsta care conduce țara, președintele. A fost tatăl și acum e fiul. Sunt statui, poze și tablouri cu el peste tot: autostrăzi, orașe, mașini, magazine. 

Am poposit la Damasc – faimosul Damasc, capitala Siriei. Aglomerat, dar nu imposibil ca la Ankara. Sirienii nu privesc decât înainte pe stradă, claxoane... n-au nici o treabă. Nu contează că e roșu, că sunt pietoni care ar vrea să treacă, asta-i treaba lor! se strecoară printre mașini. Noi am trecut străzile doar în pas alergător. Ne-am cazat la un hotel mare, care arată de 5 stele, dar camerele nu au mai fost îmbunătățite de mult timp.  

Am ieșit la plimbare pe străzi, inclusiv pe străzile cu magazine. Puhoi de lume, lume arabă pestriță! Diferă cârpele alea pe care și le pun în cap – cele cu pătrățele roșu cu alb, altele albe etc. ”Rochiile” iară sunt diferite, unele lungi, albe, altele deasupra gleznei, din alte culori, cu sandale în picioare, papuci, pantofi. Diferite tipuri în funcție de proveniență. Sunt și arabi sudanezi, am văzut și unele africance, grase, negrese, cu rochiile lor specifice, viu colorate. Și unii africani cu tichiuțele lor pe cap. Tipele sunt și genul european îmbrăcate, dar și cu baticele lor și, binențeles, grupulețe de “lilieci” negri. Unora li se văd doar ochii și, ca și cum nu era de ajuns, au mănuși negre. Mulți sunt îmbrăcați gros, mai ales ele, în concepția noastră nefiind cazul... dar căldura e plăcută și suflă și vântul. 

Magazinele sunt incredibile! Pantofării, sandale, haine, sticlărie, aur, parfumerii – fiecare are exces de exemplare dintr-un produs (sute de pantofi etc.). Culori frumoase, materiale superbe, lux, specificul arăbesc cu mărgeluțe multe, colorate. Au bani arăbeții cât cuprinde! Mirosuri de parfumuri pe stradă! Ele au numai haine scumpe pe ele, îmbrăcate super! fardate, parfumate. 

În fundal se vede un deal foarte pitoresc, unde cică sunt cartierele sărace ale lor, seara e o feerie, nu știu ce a ieșit în poză. Luminile colorate, un fel de peșteri, luminate spre vârf, cel puțin așa părea de jos. Foarte interesant! Arabii sunt săritori, te ajută, te îndrumă, foarte amabili, deschiși, orice arăbete cât de amărât știe engleza! Mare lucru, după negureața din Bulgaria și Turcia! Cei mai interesanți mi s-au părut arabii îmbrăcați în alb, cu cârpă albă pe cap, care merg pe stradă drepți, cu un aer important, cu țigara în sus și mărgeaua în mână, ca niște businessmen. 

Cam așa arată ziua dealul cu suburbii al Damascului, cel care seara se vede feeric 

Sursa: Globerovers - unde se mai pot vedea câteva minunății din Siria, inclusiv ceea ce văzusem eu mai devreme și credeam că sunt cuptoare, casele Beehive, de care mai citisem odată că au devenit locații de turism rural (specifice mai multor țări, ca Irlanda, Turcia..), se închiriază și se poate locui în ele pe perioada vacanțelor J. Foarte interesante ca și construcție, în Siria sunt făcute din cărămizi de lut, cu paie și nămol (ca la noi), pereții groși cu rol de izolație termică, la fel ca și forma specială a acestora. 

Fiind ziua lui tata ne-am dus la o așa-zisă terasă cu mesele în stradă, unde am mâncat șaorma excelentă (se zice că aici se mănâncă cea mai bună șaorma din lume, și, credeți-mă, n-are legătură cu ce există în România), câte o stacană de 1 l de suc, pe care ți-l făcea acolo, în funcție de fructele pe care ți le alegeai. Noi am ales portocală cu pepene galben și banană. Mama a mâncat diferit, ceva foarte bun, la farfurie, dar mi-e lene să mai scriu ce. Maioneza e albă, acrișoară, cu gust puțin de smântână, frati-miu zice că se numește ayran, dar nu știu dacă era chiar ayran. A venit mai târziu și o echipă de fotbal, îmbrăcați în albastru, să mănânce șaorme. La un fel de cofetarie am cumpărat înghețată la păhărel cu frișcă deasupra. Eu am primit bonus 2 pișcoturi! Super bună înghețata, dar eu deja am trecut la clanul grașilor! Sunt rotundă din cap până în picioare! Pe străzi se aude muzică arăbească, ocazie cu care am aflat că Guță, regele manelelor, și Daniela Györfi au plagiat o melodie arăbească ca să scoată superhitul verii! Am văzut și o discotecă, sunt localuri în care am văzut numai bărbați! Pompau la narghilele! Se uită la mine fără nici o aplecare! Și din față și din spate. Unul mi-a zis ceva, dar... Mama zicea că te dezbracă din priviri, la care eu i-am spus ca au imaginația exersată să ghicească ce e sub parașutele alea negre! Oricum, unele arăboaice sunt frumoase rău! Cel puțin la față. Și trăite bine. Unele, care-s religioase, par foarte pure din priviri, sfioase, cum sunt călugărițele la noi.

Frati-miu a umblat cu limba de un cot după toate tipurile de mașini, care arată de zici că-s pentru giganți: merțane, lexus, mercury, ford, mașini vechi americane, late și lungi. S-a pozat cu un Cadillac cu tapițerie roz din '56, de care a condus Marilyn Monroe. La ăștia mai toate mașinile sunt turbo, înăuntru zici că sunt apartamente, așa sunt de spațioase (lucru foarte normal, deoarece trebuie să parcurgă cu ele chiar și sute de kilometrii prin deșert). Sunt magazine speciale de rochii de damă arăbesti, de lux, cu tot felul de țesături și broderii scumpe. Oricum, ceea ce am văzut noi e o mică parte. Îmi imaginez în ce lux trăiesc arăbeții bogați. A nu se înțelege că per ansamblu orașul este luxos, că nu e. Dar, ca o concluzie, are un farmec și un parfum deosebit, forfota multi-coloră și lumea pestriță, amestecată din toate neamurile, istoria!, personalitatea proprie arabilor și stilul lor de viață, conturează un oraș foarte plăcut și interesant.  

30 august – Sf. Alexandru: Ziua lui tata și frati-miu. Am dormit buștean azi noapte și fără aer condiționat. Clima este bună. Dimineața ăștia n-au fost prea darnici la breakfast, în schimb eu mănânc măsline cât cuprinde. Binențeles că au alt gust. Cred că până ajung la noi își pierd gustul pentru că le țin în apă! prea mult. Am fost să ne luăm șaorma la pachet pentru drum și acum stau numai cu gândul la ea! Azi dimineață arătau la TV un reportaj legat de situația complicată dintre evrei și arabi, dar era subtitrat în engleză numai pe alocuri, când vorbeau arabii. Le dădeau interviu la copii, în special. Pe un copil mic arab, de vreo 6 ani, îl întrebau ce e aceea o mașină aruncătoare de pietre. El a răspuns că aruncă cu pietre în oameni și în acoperișurile caselor, și când trece, ei se duc în baie pentru că e singura care are acoperiș din beton. Cine aruncă cu pietre? Evreii. ... Și altele de genul acesta.

Am văzut și kuweitieni, se pare că ei sunt un fel de americani ai arabilor. Un fel de high-class. Par ceva mai aroganți...

Fasching la Prejmer 

Ieri am fost la a nu știu câta ediție a Festivalului Clătitelor la Prejmer, o comună săsească de lângă Brașov, de unde și denumirea de ”fasching”, pentru că este o tradiție moștenită de la sașii care au locuit aici. 

Sărbătoarea, conform calendarului Bisericii Evanghelice, se ține înainte de intrarea în Postul Paștelui (Lăsata Secului) și are o simbolistică frumoasă, legată de triumful luminii asupra întunericului, prevestirea soarelui primăverii și alungarea iernii. Și s-a potrivit! A fost o zi senină, cu mult soare.. Tradiția sașilor constă de fapt în organizarea unui așa-zis carnaval, o caravană de trăsuri cu personaje mascate: acordeoniști, toboșari, trompetiști - în centru fiind mirele, mireasa, preotul și babele, care marchează principalele evenimente din viață, precum nunta și înmormântarea (sursa: wikipedia). Exista în caravană și o căruță cu sobă în care se pregăteau faimoasele clătite și se împărțeau localnicilor.

Cam așa arată, de la o distanță rezonabilă, centrul Prejmerului. Foarte multă lume, foooarte multe clătite, dar poți să mănânci și ”tradiționalele” pe bază de carne (gratare, ceaune etc.). Noi am fost în mijlocul ”vâltorii”, am stat la cozi pentru clătite bune, cu de toate J, am inspectat toate tarabele, dar pe urmă ne-am retras în zone mai... săsești, respectiv spre cetate, pentru că trebuie să recunosc, festivalul nu are prea mult a face cu eleganța și atmosfera specifică sașilor, ci mai degrabă cu un bâlci à la români. Dar fără să fiu prea critică, dacă scoatem ”house-ul” din boxele de la scenă, țipetele de litoral ale unora dintre comercianți și mai înfrumusețăm carele ”alegorice”, eu zic că se merită un drum la acest festival, măcar pentru clătite și.... pentru Biserica-Cetate din fundal! (nu vă speriați de săracii pomi, cineva s-a jucat de-a arhitectul peisagist Frankestein)

Intrarea spre Cetate, prin tunel - Barbacana cetății, o galerie boltită semi-cilindric, de 30 m lungime, închisă cu canaturi de stejar, având la mijloc o hersă glisantă de lemn armat.

În interior, un zumzet și o veselie generală! Parcă era cetatea copiilor! Zidurile interioare, pe 2 până la 4 nivele, găzduiesc nu mai puțin de 270 de cămări de refugiu și provizii și sunt ca un labirint pe verticală, accesibil pe scări de lemn, ca urmare, toată lumea, părinți, copii, era cățărată pe scări și explora cămăruțele și intrândurile cetății în speranța cine știe cărei descoperiri senzaționale J

 

 În stânga sau în dreapta?

Școala veche și... calculatorul de altă dată

Cetatea din Prejmer are zidurile cele mai puternic fortificate în ansamblul cetăților bisericești din Transilvania, construcția ei începând chiar dinainte de anul 1300. 

 Orga bisericii din cetate și o boltă superbă realizată din țiglă

Ne-am luat la revedere de la Prejmer și ne-am întors acasă pe drumul spre Vălenii de Munte, mai liber și mai frumos..

”Jurnal de bord”

- Amintiri din calatoriile familiei mele în tarile arabe - 

(III)

Turcia, încă

Am oprit la Tuz Gölü – lac sărat și secat. O enormitate de sare în pustiu! Am alergat până la așa-zisul lac să facem poze. Senzația e fantastică! Parcă tocmai ai aterizat pe o planetă necunoscută, soarele te bătea în cap, scary! M-am gândit dintr-odată cum trăiau oamenii înainte pe aceste meleaguri.. în deşerturi.. cum făceau sute de kilometrii pe jos sau cu cămilele şi unde te puteai adăposti într-o zi ca asta, când căldura şi lumina soarelui erau copleşitoare şi oriunde te uitai în jur nu vedeai decât o întindere pustie până la orizont...

Pe jos e un fel de lut acoperit cu sare. În jurul lacului am străbătut un câmp acoperit cu buruieni țepoase și niște floricele care dădeau un miros de îți lua nasul! Superb parfum! Găuri în pământ, ceea ce m-a făcut să țopăi de frica șerpilor sau a altor viețuitoare asemănătoare.

- sursa -

Am pozat un mastodont muntos care se vede în partea stângă a autostrăzii, priveliște neobișnuită pentru noi, dar păcat că atmosfera nu e limpede și deci nu se vede clar. Câteva „little tornados” apar și dispar pe câmp; între timp am mai trecut prin niște munți mari, masivi, arată ca pe Valea Oltului secătuită. 

E o specie de brad care împânzește munții ăștia calcaroși. Infrastructura e de nota 10, as usual. Calcar, piatră și căldură. O așezare care seamănă cu o stațiune, fapt rar întâlnit. Ăștia cred că fac turism doar pe litoral. Am halit la un popas în mijlocul pustietăților, unde am ales și eu în sfârșit măncare gătită și am nimerit ceva gen ghiveci cu vinete, roșii, ceapă și carne de miel pasată (abia se simțea) și care plutea în ulei. Nicăieri nu găsești cafea turcească. Toți te îmbie cu ceai de-al lor și ness... Trecem prin Adana, e sâmbătă, suntem cam singura mașină pe șosea. Sunt curioasă ce-or face oamenii la ora asta. O grămadă de boilere pe blocuri, apa se încălzește la soare.

Am văzut multe capre negre! Cowboy-ii ăștia oieri sunt călare pe măgari/asini. Aici îți apar munți așa, din te miri ce. Masivi, nu oricum. Ciudățenia pentru noi constă în faptul că nu au vegetație, vezi doar schimbări de forme de relief ce par radicale.

Yumurtalik

Am ajuns la ”seaside” J – Marea Mediterană. Yumurtalik nu știu ce e, având în vedere că există doar un singur hotel, care, by the way, era full, în schimb erau o grămadă de turci, veniți în special pentru weekend. N-am să pomenesc de cazare, pentru că a fost mai mult decât nașpa, la o pensiune. Nedumerirea noastră era unde se cazau ceilalți, pentru că în rest erau blocuri... Am fost să facem baie, apa super-caldă, era o cetate pe o insuliță în fața noastră, care noaptea era luminată frumos, și alta lângă far. Fiind orășel de pescari, era destul de pitoresc. Multe terăsuțe, ca de obicei, loc de promenadă, iar seara s-a auzit din nou rugăciunea de la moschee. 

”Târziu, pe când ne întoarcem la bord, un hogea suit în vârful 

unui minaret, cu brațele întinse, cântă chemând credincioșii la rugăciune; 

glasul lui tânguitor se pierde în dangătul prelung ce vine de la cealaltă

colină a orașului, de la clopotele unei biserici.

...Și așa, fără să vreau, sub farmecul sfânt al chemării credincioșilor la rugăciune,

compar credința profetului așa de reală și pământească,

rostită de glasul preotului din minaret, cu chemarea ideală și mistică a clopotului,

care înalță închipuirea către cel mai frumos și amăgitor vis 

ce s-a arătat vreodată ochilor minții omenești, sublimul vis, 

pentru care a luptat în viață și a murit pe cruce blândul fiu al dulgherului 

din Nazaret.”

Vis-à-vis de malul nostru, incredibil dar adevărat, marea era încadrată de niște mastodonți muntoși, către care urma să ne îndreptăm noi a doua zi. Această parte, unde se află și orașul Iskenderun a aparţinut de Siria (sub control francez), după primul război mondial, când a avut loc împărțirea între marile puteri mondiale, dar a fost luată de turci în 1939. Înainte, Imperiul Otoman se întindea peste Siria, Liban, Egipt etc. De abia după al doilea război mondial aceste țări și-au obținut independența. Adevărul e că Siria nu recunoaște că Turcia ar fi peste acea zonă.

Ceea ce m-a deranjat, și nu pot să mă împac cu ideea, este că femeile trebuie să facă baie îmbrăcate, în timp ce bărbații fac în boxeri. Binențeles că și eu am făcut în boxeri, măcar am păstrat sutienul pe mine. Nu am văzut decât o tipă în costum de baie, cam de vârsta mea. Altele erau în rochii lungi și cu marame pe cap, altele în ceea ce purtăm noi la București ca pijamale – pantaloni scurți și bluze. În fine...

Seara, turcii stau pe bănci, scaune, paturi, lângă casă. Stau așa, zac, se uită, mai vorbesc unii cu alții. M-a surprins că se așezau în grupuri sub copaci pe malul mării și dormeau acolo pe covoare sau paturi. La noi nu sunt discrepanțe așa de mari între oameni, între diferite zone ale ţării... 

Am mâncat ceva gen kebap în lipie seara, bun, mi-am luat un fel de sarailie cu tăiței – mortală! Am păpat înghețate și am băut Efes Pilsen. A fost foarte frumoasă plimbarea seara, marea era superbă, luna plină. În afară de mâncatul semințelor, mai reamintim și alte sporturi naționale: remi, table (se joacă și dimineața pe stomacul gol!). Mănâncă porumb...

M-au impresionat munții care se ridicau din mare. Am stat 5 minute să-mi dau seama dacă sunt munți sau nori, pentru că era smog și nici nu-mi venea să cred că marea, unde practic aveai impresia că vezi linia orizontului, se termină brusc în niște ziduri enorme!

Nașpa cu mancarea la ăștia. Dacă nu știi turcă, ceea ce mi se pare normal, ai îmbulinat-o! Poți să rămâi nemâncat. Și chiar dacă au feluri de mâncare expuse, la unele te uiți ca mâța la poarta nouă, că nu-ți dai seama nici dacă-s dulci, nici dacă-s sărate.

Am plecat! Am trecut pe partea cealaltă, mergem de-a lungul mării. În dreapta Marea Mediterană, în stânga munții, care-s destul de spectaculoși.

”De-o parte coasta înaltă, munții înverziți cu păduri dese și bogate;

de altă parte, marea calmă și întinsă, ca luciul unei imense plăci de oțel sub albăstriul limpede al cerului de Orient.”

Au turcii niște peisaje de te lasă cu gura căscată! Spectaculoase! Nu prea am avut unde să oprim, că e autostradă, dar am făcut o poză spre vale. Sunt alți munți, după cei pe care i-am lăsat în urmă la malul mării! 

Câte plantații de măslini și smochini sunt! Am mai văzut: leandru roz și alb, trandafir japonez super-frumos, roșu, sisal (un fel de cactus), palmieri – unii mult mai mici, plantații de bumbac, plantații de varză, porumb, tutun. În genere, nu par niște ținuturi prea ospitaliere din punct de vedere climatic și al vegetației, au totuși un colorit afrodisiac combinat cu spectaculos, care ar putea fi valorificat bine, însă nu cred că poți merge în voia ta prin părțile astea, sunt... foarte “turci”. Mă gândesc ce ne așteaptă mai încolo, că ne îndreptăm acum spre arabi, via Siria, Damasc.

”Amestecul bizar de însușiri contrarii e în toată firea acestui neam de oameni.

Alăturea de cinste, răbdare și blăndeță, găsești cruzimea oarbă - tembeli și bravi;

din liniștea senină trec, numai într-o clipă, la furie aprinsă.”

Ne-am oprit la un restaurant gen bodegă într-un orășel, după ce am căutat lihniți de foame un popas, toate fiind desființate. Aici fusese nuntă și era ”ca după nuntă...”. Am comandat kebap, nu știu ce ne-au adus, era ca un mic lung și turtit, de maaare gust! Excelent!! Frati-miu zicea că a mâncat la restaurantul Sahara la fel. Era făcut cred că din oaie și vițel/vacă tocate, cu pătrunjel, puțin cimbru și ce mai era, iute și pus pe bucăți de lipii subțiri unse cu ceva roșu iute (probabil.. boia). Cu trei roșii și un ardei extra-hot prăjite. Am avut noroc și de cafea turcească. 27.000.000 lire J. Ei sunt foarte amabili și ospitalieri, în general. Păcat că nu prea te poti înțelege nici prin semne cu ei J.

Ce frumoasă e iarna!

Doamne, uitasem ce frumoasă e iarna! 

Am vrut să verific aparatul foto, pe care nu l-am mai folosit demult, și am dat de pozele făcute în ”săptămâna” din decembrie, în care am avut și noi iarnă..

Ăsta da, ger! A intrat prin ușă!

Apus de soare roșu

Sincer, mi-aș mai dori încă un episod așa, și gata J, poate să vină primăvara!

”Jurnal de bord”

- Amintiri din calatoriile familiei mele în tarile arabe - 

(II)

Istanbul
Ieri a fost super! Dacă m-ar întreba cineva ”Ce ai făcut aseară?”, i-aș răspunde: ”Ce să fac? Am luat ceaiul cu frati-miu pe malul Bosforului!”. Erau niște trepte mari pe mal, acoperite cu covoare, cu perne turcești, și ne-am descălțat și ne-am tolănit cu câte un ceai turcesc în păhărele pe niște farfuriuțe drăguțe. Ne uitam pe partea cealaltă a Bosforului și stăteam la taclale. Muzică turcească, semințe (sportul național în Istanbul!), Moscheea Albastră (turquoise), vapoare și iahturi du-te-vino, o grămadă de lume la promenadă.. Nu am văzut turiști - cică vin în partea cealaltă a Istanbulului, pe malul mării. Cred că aș fi putut să stau toată noaptea acolo! Luna era aproape plină și mai devreme alergaserăm ca disperații să vedem niște focuri de artificii, că e cam greu să ajungi chiar lângă mal pe partea în care eram noi, deoarece ba erau vapoare parcate, ba erau garduri mari, și nu vedeai nimic. 

Am mâncat un kebap cu miel, înghețată (italienească, zic eu) nu foarte bună, prostioare... Ne-am vânturat pe străzi. Cică Atatürk, fostul lor președinte, e venerat de turci, a fost omul care a reușit să schimbe fața Turciei și mentalitatea acestora pe perioada conducerii. Poza lui este peste tot!

Turcii nu știu o boabă engleză. N-am găsit vederi să cumpăr, cred că noi ne-am cazat exact în cartierul Uskur în care sunt doar turci, preocupați cu treburile lor zilnice, umplând toate cursele de vapoare, în drum spre serviciu, respectiv spre casă.

Fază comică azi dimineață! Adică pe la 5:00-5:30. Noi dormeam (că eram rupți), în ciuda gălăgiei de afară, toate geamurile la cameră deschise, fiind cald - când începe chemarea la rugăciune: un hăuit în difuzoare, de a sărit frati-miu că nu știa ce e! Binențeles că a ținut cam 10-15 minute, timp în care părinții dormeau (!) că erau obișnuiți. Noi am început să glumim, mama: “Tăceți! că nu aud ce zice!”... cert e că se pare că o sa ne săturăm de de'astea. Mie îmi pare rău că nu pot intra într-o moschee. Tata spune că au o încăpere mică pentru femei și cea mare pentru bărbați. 

Am uitat să spun că tipii sunt mișto. No comment. Sunt și cei cu figuri specifice de turcaleți, dar și ceilalți de care n-ai ce zice! Îmbrăcați bine toți, bărbați bine. Femeile, fetele sunt toată gama ca îmbrăcăminte – de la cele mai dezbrăcate la cele cu batic pe cap și haine lungi. Însă din punct de vedere fizic, nu spun ceva...

E uimitor pe autostradă câte orașe noi se văd. Numai blocuri noi, colorate, stass.

*

La Strâmtoarea Bosfor-Dardanele a fost Potopul. Marea Neagră, pe atunci lac, era sub nivelul Mării Mediterane. În urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoare. Toate așezările au intrat sub apă. Cică americanii au descoperit acum câțiva ani ruinele sub apă.

Tata zice că Atatürk a fost întemeietorul Turciei moderne, după sultani.

Am trecut munții "cu doi de i", vorba lui tata, că nu știu cum se cheamă. Suntem în Podișul Anatoliei. The highway e marfă, serpentinele din munți au fost spectaculoase, la sfârșit șoseaua cobora într-o pantă foarte înclinată, dreaptă, aveai senzația că vii în nas.

În sfârșit am ajuns la Ankara! De pe deal se vede o mare de blocuri, sau mai degrabă un ocean întins pe toate colinele. Totul nou, nu-mi face cine știe ce impresie, pentru că nu e un oraș “istoric”, cum îmi place mie, e un oraș recent construit pentru că turcii au vrut să schimbe capitala țării de la Istanbul, în centrul Turciei, poate din rațiuni de dezvoltare socio-economică. De la intrare te întâmpină steagul Turciei în zeci de exemplare, poze-gigant cu Atatürk. Dar nu am reușit să aflăm ce anume sărbătoresc turcii, tot din motiv că nu am învățat turcă J! Oricum, pe 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcă. Atunci a fost ales primul președinte al țării, Mustafa Kemal Atatürk, pe atunci Deputy of Ankara. Cert este că turcii sunt foarte naționaliști și își respectă conducătorii și instituțiile de guvernământ. Și sunt amabili etc., mi-au făcut o impresie foarte bună.

În Ankara însă m-am speriat! Eu nu am mai văzut așa ceva până acum! Blocuri mari, masive, tot felul de firme și supermarketuri, iar aglomerația de mașini și pietoni e de nedescris! Se circulă și pe 7 rânduri, chiar dacă străzile nu permit. Nu există reguli de circulație. Este cam ca la mașinuțele electrice de la bâlciurile de pe litoral. Faza cea mai haioasă a fost că frati-miu a cedat nervos la un moment dat și l-a lăsat pe tata la volan, care își luase rolul în primire și semnaliza ca la Cairo, cu mâna pe geam. La autobuze sunt cozi de 50 m, cel puțin. Așa, când vezi orașul din afară, aflat în mijlocul pustietății și cu toate blocurile alea noi, zici că e oraș coreean, dar când intri înăuntru e fantastic! În gen Bruxelles, avea dreptate mama, bine.. fără arhitectura veche. Magazine și magazinașe unul lângă altul, nu mai are rost să spun că m-am îmbolnăvit, chiar nu mai are rost! Și ce prețuri! Cred nici n-ar mai trebui să-și spele hainele! Aici fetele într-adevăr poartă haine cam ca în ”Clona”, unele dintre ele...

Seara am ieșit la plimbare și am păpat la o terasă - din sutele aflate una lângă alta. Eu am mâncat iskender sau ceva în genul ăsta, cu miel, of course, sarailie și mai apoi înghețată. Aveam burta parcă o umflasem cu pompa. În rest, în afară de cele știute, multe chestii ciudate pentru noi, de mâncare... 

Ceea ce m-a impresionat cel mai tare, adică mi-a tăiat respirația! a fost când am intrat într-o moschee! Am culcat-o noi pe mama și am iesit să ne mai învârtim prin zonă.. Fiind ora 21:00, au început să se audă rugăciunile turcilor, așa că ne-am luat după sunete. Acolo fiind specifice, ca de fapt în toată Turcia, dealuri și delurețe, nu știai ce apare după colț, că nu se vedea. Așa că.. la capătul străzii a apărut un gigant de moschee, cu minaretele care ținteau spre cer, o imagine aproape copleșitoare... Nu vreau să mă gândesc cum o fi Moscheea Albastră! Afară era și aproape lună plină...

Trecem pe langa lacul Tuz GölÜ, ne îndreptăm spre Adana. Peisajul pustiu.. 

Așa... Binențeles că eu nu știam cum să fac să intru în moschee. Am văzut un om de ordine și i-am cerut voie, inclusiv să fotografiez. M-a lăsat! Ne-am descălțat, eu cu Dan, mie mi-a dat o broboadă de pus pe cap și ne-a făcut semn să urcăm scările la balcoanele rezervate femeilor. Când ne-am uitat în mijloc, în sala mare - enormă, mai precis, de sus atârna un glob de iluminat imens! Auriu, din cristal, cu globuri mai mici în jurul lui. Măreția lui iți tăia respirația. Cupola, restul, am încercat să le prind în poză, dar nu a ieșit. Oricum, nu am avut cum să fac poze, deoarece turcii când se roagă e o liniște mormântală. Îți dă o senzație transcedentală, nu pot s-o definesc acum, dar aici se vede credința și venerația musulmanilor. În sala mare accesul este permis doar bărbaților, covorul este făcut din foarte multe bucăți, ca să acopere toată suprafața. Am auzit-o pe o ”mătușa” că se ruga cum am auzit în “Clona”, nu știu ce “hamdulillah” sau “inshallah”, nu mai țin minte. 

”Și în mijlocul acestei tăceri desăvârșite începe să răsune chemarea repetată a unui

muezin, de sus, din minaret. Nu înțeleg ce spune, îl văd cu brațele întinse cum cheamă credincioșii, cu glasul plângător și plin de pietate.

...În momentul în care pășesc pragul, un fior îmi fulgeră prin trup: înăuntru e rece, tăcere adâncă și aproape întuneric. Cu o singură privire coprind tot golul tainic al acestui locaș de rugăciune.

...La glasul chemării de la templu s-adună credincioșii și, pe măsură ce ajung,

își lasă papucii în rând la ușă, încet pășesc tăcuți, cu ochii în pământ, cu picioarele goale pe dalele de piatră rece. Trec pe lângă noi fără să ne privească, senini, tăcuți își iau locul obicinuit. 

O liniște desăvârșită, nici o șoaptă nu atinge sfințenia tăcerii dinăuntru; 
toți întorși cu fața spre Mecca, stau cu ochii pe jumătate închiși, pierduți ca într-un vis; un fel de meditare pioasă, ideală. Figurile nu spun nimic; nimic nu se răsfrânge din tot ce 

se petrece în lumea sufletului lor. 

Târziu începe vag un murmur de șoapte neînțelese și ei se prosternă cu fața la pământ, 
îndoiți de mijloc se leagănă, asemenea mișcărei ce o are un om în mersul călare pe cămilă. Aceleași intonații s-aud într-un amestec de glasuri stăpânite - cu toții recitează verseturi din Coran, frenetic repetate în limba lui Allah; și coardele gândirei nu mai vibrează în crieri, 
li se topește mintea în frumusețea și bogăția frazei, așa de arzătoare a poeziei sfinte - și în beția de vorbe și imagini le ard ochii în extaz și buzele în tremur repetă poezie profetului-poet.” 

Cam asta din Ankara.. Oricum, azi noapte am dormit buștean.