Paltinu - picnic și o berică pe malul lacului 

Din seria zilelor de luni ”turistice” (sau zilele de luni ”altfel”), ieri am nimerit - după câteva încercări stânga-dreapta prin Câmpina, că se lucra la strada principală - pe drumul care duce spre barajul Paltinu, pe binecunoscuta vale a Doftanei. Când mergi pe drumuri mai puțin umblate și în zile în care traficul chiar e aproape zero, cu excepția camioanelor ce cărau lemne (ăștia si-au pus în cap să radă tot ce înseamnă pădure), senzația e cu adevărat de vacanță, e liniște, peisajele sunt mai pregnante și parcă ești un explorator care descoperi locuri noi. Satele păreau că se odihnesc, oamenii erau probabil plecați la muncă, ziua a fost însorită, tocmai bună pentru un picnic. La un moment dat, când stăteam pe malul lacului, a început să plouă atât de fin, că nu s-a sinchisit nimeni, ne-am continuat siesta și chiar am stat la plajă sub un nor care ne proteja de soarele prea arzător. 

Drumul către baraj trece prin Cheile Doftanei  

 Culoarea apei era de un verde smarald, incredibil de frumoasă

 Cred că această fotografie arată adevărata culoare a apei, în lumina soarelui, dar nu mi-au ieșit toate așa

În ordinea de pe tricouri, cam aceștia au fost vecinii de tabără: Tita în prim plan (botezată ad-hoc), 3 lebede în fundal și punctul cel mic de lângă ele, un porumbel călător, toți cu inelușe pe picior. Am înțeles că au aparținut cuiva care avea o păstrăvărie în zonă, dar au scăpat după ultima vijelie, care a făcut prăpăd (6 lebede - 3 albe și 3 negre)

 

La început am crezut că lebedele nu o să ne prea bage în seamă, dar cum au prins gustul pâinii s-au dovedit niște cerșetoare și au stat mai mult la mal, așteptând să le mai pice ceva din când în când J

Lebedele au atras admiratori și toți voiau să le fotografieze  

Foarte haioși, câinele și porumbelul erau ca pisica și șoarecele, pentru că porumbelul nu zbura, stătea numai pe mal și ciugulea sau picotea ca o găină, iar câinele când venea pe acolo îl urmărea nereușind să-l prindă, și uite-așa făceau ture până se plictiseau.  

Noi am stat aproape de apă, în stânga pădurii, dar acest loc îmi amintește de copilărie, când am venit aici cu corturile, cu cățel și cu purcel (a se citi ”hamster și porumbel voiajor”) și mergeam în pădure să culegem ciuperci și cătină. Acum binențeles că a fost un șoc când mi-am dat seama că am nimerit în același loc, pentru că factorul antropic pur-românesc a remodelat un pic peisajul - a ras terasa unde mâncam noi înainte, păstrând doar betoanele de la bază și niște fiare ruginite, și plantând o grămadă de pet-uri, pungi, hârtii pe pajiștile superbe ale muntelui.   

 Mai încolo, case pe malul lacului

 Apusul soarelui în drum spre București