marți, 3 februarie 2015

”Jurnal de bord”
- Amintiri din calatoriile familiei mele în tarile arabe - 

(II)

Istanbul
Ieri a fost super! Dacă m-ar întreba cineva ”Ce ai făcut aseară?”, i-aș răspunde: ”Ce să fac? Am luat ceaiul cu frati-miu pe malul Bosforului!”. Erau niște trepte mari pe mal, acoperite cu covoare, cu perne turcești, și ne-am descălțat și ne-am tolănit cu câte un ceai turcesc în păhărele pe niște farfuriuțe drăguțe. Ne uitam pe partea cealaltă a Bosforului și stăteam la taclale. Muzică turcească, semințe (sportul național în Istanbul!), Moscheea Albastră (turquoise), vapoare și iahturi du-te-vino, o grămadă de lume la promenadă.. Nu am văzut turiști - cică vin în partea cealaltă a Istanbulului, pe malul mării. Cred că aș fi putut să stau toată noaptea acolo! Luna era aproape plină și mai devreme alergaserăm ca disperații să vedem niște focuri de artificii, că e cam greu să ajungi chiar lângă mal pe partea în care eram noi, deoarece ba erau vapoare parcate, ba erau garduri mari, și nu vedeai nimic. 
Am mâncat un kebap cu miel, înghețată (italienească, zic eu) nu foarte bună, prostioare... Ne-am vânturat pe străzi. Cică Atatürk, fostul lor președinte, e venerat de turci, a fost omul care a reușit să schimbe fața Turciei și mentalitatea acestora pe perioada conducerii. Poza lui este peste tot!
Turcii nu știu o boabă engleză. N-am găsit vederi să cumpăr, cred că noi ne-am cazat exact în cartierul Uskur în care sunt doar turci, preocupați cu treburile lor zilnice, umplând toate cursele de vapoare, în drum spre serviciu, respectiv spre casă.
Fază comică azi dimineață! Adică pe la 5:00-5:30. Noi dormeam (că eram rupți), în ciuda gălăgiei de afară, toate geamurile la cameră deschise, fiind cald - când începe chemarea la rugăciune: un hăuit în difuzoare, de a sărit frati-miu că nu știa ce e! Binențeles că a ținut cam 10-15 minute, timp în care părinții dormeau (!) că erau obișnuiți. Noi am început să glumim, mama: “Tăceți! că nu aud ce zice!”... cert e că se pare că o sa ne săturăm de de'astea. Mie îmi pare rău că nu pot intra într-o moschee. Tata spune că au o încăpere mică pentru femei și cea mare pentru bărbați. 
Am uitat să spun că tipii sunt mișto. No comment. Sunt și cei cu figuri specifice de turcaleți, dar și ceilalți de care n-ai ce zice! Îmbrăcați bine toți, bărbați bine. Femeile, fetele sunt toată gama ca îmbrăcăminte – de la cele mai dezbrăcate la cele cu batic pe cap și haine lungi. Însă din punct de vedere fizic, nu spun ceva...
E uimitor pe autostradă câte orașe noi se văd. Numai blocuri noi, colorate, stass.
*
La Strâmtoarea Bosfor-Dardanele a fost Potopul. Marea Neagră, pe atunci lac, era sub nivelul Mării Mediterane. În urma glaciaţiunii, Marea Mediterană a fost practic inundată de cantităţi imense de apă rezultate în urma topirii gheţarilor şi s-a revărsat inundând Marea Neagră cu apă sărată, peste istmul ce a devenit apoi Strâmtoare. Toate așezările au intrat sub apă. Cică americanii au descoperit acum câțiva ani ruinele sub apă.
Tata zice că Atatürk a fost întemeietorul Turciei moderne, după sultani.
Am trecut munții "cu doi de i", vorba lui tata, că nu știu cum se cheamă. Suntem în Podișul Anatoliei. The highway e marfă, serpentinele din munți au fost spectaculoase, la sfârșit șoseaua cobora într-o pantă foarte înclinată, dreaptă, aveai senzația că vii în nas.
În sfârșit am ajuns la Ankara! De pe deal se vede o mare de blocuri, sau mai degrabă un ocean întins pe toate colinele. Totul nou, nu-mi face cine știe ce impresie, pentru că nu e un oraș “istoric”, cum îmi place mie, e un oraș recent construit pentru că turcii au vrut să schimbe capitala țării de la Istanbul, în centrul Turciei, poate din rațiuni de dezvoltare socio-economică. De la intrare te întâmpină steagul Turciei în zeci de exemplare, poze-gigant cu Atatürk. Dar nu am reușit să aflăm ce anume sărbătoresc turcii, tot din motiv că nu am învățat turcă J! Oricum, pe 29 octombrie 1923 a fost proclamată Republica Turcă. Atunci a fost ales primul președinte al țării, Mustafa Kemal Atatürk, pe atunci Deputy of Ankara. Cert este că turcii sunt foarte naționaliști și își respectă conducătorii și instituțiile de guvernământ. Și sunt amabili etc., mi-au făcut o impresie foarte bună.






















În Ankara însă m-am speriat! Eu nu am mai văzut așa ceva până acum! Blocuri mari, masive, tot felul de firme și supermarketuri, iar aglomerația de mașini și pietoni e de nedescris! Se circulă și pe 7 rânduri, chiar dacă străzile nu permit. Nu există reguli de circulație. Este cam ca la mașinuțele electrice de la bâlciurile de pe litoral. Faza cea mai haioasă a fost că frati-miu a cedat nervos la un moment dat și l-a lăsat pe tata la volan, care își luase rolul în primire și semnaliza ca la Cairo, cu mâna pe geam. La autobuze sunt cozi de 50 m, cel puțin. Așa, când vezi orașul din afară, aflat în mijlocul pustietății și cu toate blocurile alea noi, zici că e oraș coreean, dar când intri înăuntru e fantastic! În gen Bruxelles, avea dreptate mama, bine.. fără arhitectura veche. Magazine și magazinașe unul lângă altul, nu mai are rost să spun că m-am îmbolnăvit, chiar nu mai are rost! Și ce prețuri! Cred nici n-ar mai trebui să-și spele hainele! Aici fetele într-adevăr poartă haine cam ca în ”Clona”, unele dintre ele...
Seara am ieșit la plimbare și am păpat la o terasă - din sutele aflate una lângă alta. Eu am mâncat iskender sau ceva în genul ăsta, cu miel, of course, sarailie și mai apoi înghețată. Aveam burta parcă o umflasem cu pompa. În rest, în afară de cele știute, multe chestii ciudate pentru noi, de mâncare... 
Ceea ce m-a impresionat cel mai tare, adică mi-a tăiat respirația! a fost când am intrat într-o moschee! Am culcat-o noi pe mama și am iesit să ne mai învârtim prin zonă.. Fiind ora 21:00, au început să se audă rugăciunile turcilor, așa că ne-am luat după sunete. Acolo fiind specifice, ca de fapt în toată Turcia, dealuri și delurețe, nu știai ce apare după colț, că nu se vedea. Așa că.. la capătul străzii a apărut un gigant de moschee, cu minaretele care ținteau spre cer, o imagine aproape copleșitoare... Nu vreau să mă gândesc cum o fi Moscheea Albastră! Afară era și aproape lună plină...
Trecem pe langa lacul Tuz GölÜ, ne îndreptăm spre Adana. Peisajul pustiu.. 
Așa... Binențeles că eu nu știam cum să fac să intru în moschee. Am văzut un om de ordine și i-am cerut voie, inclusiv să fotografiez. M-a lăsat! Ne-am descălțat, eu cu Dan, mie mi-a dat o broboadă de pus pe cap și ne-a făcut semn să urcăm scările la balcoanele rezervate femeilor. Când ne-am uitat în mijloc, în sala mare - enormă, mai precis, de sus atârna un glob de iluminat imens! Auriu, din cristal, cu globuri mai mici în jurul lui. Măreția lui iți tăia respirația. Cupola, restul, am încercat să le prind în poză, dar nu a ieșit. Oricum, nu am avut cum să fac poze, deoarece turcii când se roagă e o liniște mormântală. Îți dă o senzație transcedentală, nu pot s-o definesc acum, dar aici se vede credința și venerația musulmanilor. În sala mare accesul este permis doar bărbaților, covorul este făcut din foarte multe bucăți, ca să acopere toată suprafața. Am auzit-o pe o ”mătușa” că se ruga cum am auzit în “Clona”, nu știu ce “hamdulillah” sau “inshallah”, nu mai țin minte. 
”Și în mijlocul acestei tăceri desăvârșite începe să răsune chemarea repetată a unui
muezin, de sus, din minaret. Nu înțeleg ce spune, îl văd cu brațele întinse cum cheamă credincioșii, cu glasul plângător și plin de pietate.

...În momentul în care pășesc pragul, un fior îmi fulgeră prin trup: înăuntru e rece, tăcere adâncă și aproape întuneric. Cu o singură privire coprind tot golul tainic al acestui locaș de rugăciune.
...La glasul chemării de la templu s-adună credincioșii și, pe măsură ce ajung,
își lasă papucii în rând la ușă, încet pășesc tăcuți, cu ochii în pământ, cu picioarele goale pe dalele de piatră rece. Trec pe lângă noi fără să ne privească, senini, tăcuți își iau locul obicinuit. 

O liniște desăvârșită, nici o șoaptă nu atinge sfințenia tăcerii dinăuntru; 
toți întorși cu fața spre Mecca, stau cu ochii pe jumătate închiși, pierduți ca într-un vis; un fel de meditare pioasă, ideală. Figurile nu spun nimic; nimic nu se răsfrânge din tot ce 
se petrece în lumea sufletului lor. 

Târziu începe vag un murmur de șoapte neînțelese și ei se prosternă cu fața la pământ, 
îndoiți de mijloc se leagănă, asemenea mișcărei ce o are un om în mersul călare pe cămilă. Aceleași intonații s-aud într-un amestec de glasuri stăpânite - cu toții recitează verseturi din Coran, frenetic repetate în limba lui Allah; și coardele gândirei nu mai vibrează în crieri, 
li se topește mintea în frumusețea și bogăția frazei, așa de arzătoare a poeziei sfinte - și în beția de vorbe și imagini le ard ochii în extaz și buzele în tremur repetă poezie profetului-poet.” 
Cam asta din Ankara.. Oricum, azi noapte am dormit buștean.

5 comentarii:

  1. Me parecio viajar a otra época viendo Estambul. Impresionante.

    RăspundețiȘtergere
  2. Draga mea, mi-au placut mult de tot aceste randuri de calator cu ochi mari deschişi, curios şi pasionat de ce face. Sunt minunat scrise, vii, alerte, sensibile...te prind în vâltoare şi te iau alături în călătorie!
    Şi ideea de a împleti jurnalul tău cu rândurile lui Jean Bart îmi pare foarte inspirată şi deoasebită. Parcă se completează. Aştept cu interes continuarea! Cu drag,
    Mihaela

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Iti multumesc mult, Mihaela! Venite din partea ta, aprecierile sunt deosebite si ma bucura nespus! Am scris exact asa cum am simtit atunci si am pastrat stilul ..."copilaresc" :))))

      Ștergere
  3. Nu pot decat sa imi incalzeasca inima aceste randuri. Mi-au dat lacrimile si ma simt privilegiata ca stiu deja continuarea :-) De abia astept sa recitesc cu drag Jurnalul tau de bord.

    Cu drag,
    Brindusa

    RăspundețiȘtergere
    Răspunsuri
    1. Daaa.... Ce amintiri! In primul rand sa ne amintim cine m-a luat de la aeroport la intoarcere! :) Si cati ani au trecut de atunci! :)

      Ștergere