”Jurnal de bord”

- Amintiri din calatoriile familiei mele în tarile arabe - 

(III)

Turcia, încă

Am oprit la Tuz Gölü – lac sărat și secat. O enormitate de sare în pustiu! Am alergat până la așa-zisul lac să facem poze. Senzația e fantastică! Parcă tocmai ai aterizat pe o planetă necunoscută, soarele te bătea în cap, scary! M-am gândit dintr-odată cum trăiau oamenii înainte pe aceste meleaguri.. în deşerturi.. cum făceau sute de kilometrii pe jos sau cu cămilele şi unde te puteai adăposti într-o zi ca asta, când căldura şi lumina soarelui erau copleşitoare şi oriunde te uitai în jur nu vedeai decât o întindere pustie până la orizont...

Pe jos e un fel de lut acoperit cu sare. În jurul lacului am străbătut un câmp acoperit cu buruieni țepoase și niște floricele care dădeau un miros de îți lua nasul! Superb parfum! Găuri în pământ, ceea ce m-a făcut să țopăi de frica șerpilor sau a altor viețuitoare asemănătoare.

- sursa -

Am pozat un mastodont muntos care se vede în partea stângă a autostrăzii, priveliște neobișnuită pentru noi, dar păcat că atmosfera nu e limpede și deci nu se vede clar. Câteva „little tornados” apar și dispar pe câmp; între timp am mai trecut prin niște munți mari, masivi, arată ca pe Valea Oltului secătuită. 

E o specie de brad care împânzește munții ăștia calcaroși. Infrastructura e de nota 10, as usual. Calcar, piatră și căldură. O așezare care seamănă cu o stațiune, fapt rar întâlnit. Ăștia cred că fac turism doar pe litoral. Am halit la un popas în mijlocul pustietăților, unde am ales și eu în sfârșit măncare gătită și am nimerit ceva gen ghiveci cu vinete, roșii, ceapă și carne de miel pasată (abia se simțea) și care plutea în ulei. Nicăieri nu găsești cafea turcească. Toți te îmbie cu ceai de-al lor și ness... Trecem prin Adana, e sâmbătă, suntem cam singura mașină pe șosea. Sunt curioasă ce-or face oamenii la ora asta. O grămadă de boilere pe blocuri, apa se încălzește la soare.

Am văzut multe capre negre! Cowboy-ii ăștia oieri sunt călare pe măgari/asini. Aici îți apar munți așa, din te miri ce. Masivi, nu oricum. Ciudățenia pentru noi constă în faptul că nu au vegetație, vezi doar schimbări de forme de relief ce par radicale.

Yumurtalik

Am ajuns la ”seaside” J – Marea Mediterană. Yumurtalik nu știu ce e, având în vedere că există doar un singur hotel, care, by the way, era full, în schimb erau o grămadă de turci, veniți în special pentru weekend. N-am să pomenesc de cazare, pentru că a fost mai mult decât nașpa, la o pensiune. Nedumerirea noastră era unde se cazau ceilalți, pentru că în rest erau blocuri... Am fost să facem baie, apa super-caldă, era o cetate pe o insuliță în fața noastră, care noaptea era luminată frumos, și alta lângă far. Fiind orășel de pescari, era destul de pitoresc. Multe terăsuțe, ca de obicei, loc de promenadă, iar seara s-a auzit din nou rugăciunea de la moschee. 

”Târziu, pe când ne întoarcem la bord, un hogea suit în vârful 

unui minaret, cu brațele întinse, cântă chemând credincioșii la rugăciune; 

glasul lui tânguitor se pierde în dangătul prelung ce vine de la cealaltă

colină a orașului, de la clopotele unei biserici.

...Și așa, fără să vreau, sub farmecul sfânt al chemării credincioșilor la rugăciune,

compar credința profetului așa de reală și pământească,

rostită de glasul preotului din minaret, cu chemarea ideală și mistică a clopotului,

care înalță închipuirea către cel mai frumos și amăgitor vis 

ce s-a arătat vreodată ochilor minții omenești, sublimul vis, 

pentru care a luptat în viață și a murit pe cruce blândul fiu al dulgherului 

din Nazaret.”

Vis-à-vis de malul nostru, incredibil dar adevărat, marea era încadrată de niște mastodonți muntoși, către care urma să ne îndreptăm noi a doua zi. Această parte, unde se află și orașul Iskenderun a aparţinut de Siria (sub control francez), după primul război mondial, când a avut loc împărțirea între marile puteri mondiale, dar a fost luată de turci în 1939. Înainte, Imperiul Otoman se întindea peste Siria, Liban, Egipt etc. De abia după al doilea război mondial aceste țări și-au obținut independența. Adevărul e că Siria nu recunoaște că Turcia ar fi peste acea zonă.

Ceea ce m-a deranjat, și nu pot să mă împac cu ideea, este că femeile trebuie să facă baie îmbrăcate, în timp ce bărbații fac în boxeri. Binențeles că și eu am făcut în boxeri, măcar am păstrat sutienul pe mine. Nu am văzut decât o tipă în costum de baie, cam de vârsta mea. Altele erau în rochii lungi și cu marame pe cap, altele în ceea ce purtăm noi la București ca pijamale – pantaloni scurți și bluze. În fine...

Seara, turcii stau pe bănci, scaune, paturi, lângă casă. Stau așa, zac, se uită, mai vorbesc unii cu alții. M-a surprins că se așezau în grupuri sub copaci pe malul mării și dormeau acolo pe covoare sau paturi. La noi nu sunt discrepanțe așa de mari între oameni, între diferite zone ale ţării... 

Am mâncat ceva gen kebap în lipie seara, bun, mi-am luat un fel de sarailie cu tăiței – mortală! Am păpat înghețate și am băut Efes Pilsen. A fost foarte frumoasă plimbarea seara, marea era superbă, luna plină. În afară de mâncatul semințelor, mai reamintim și alte sporturi naționale: remi, table (se joacă și dimineața pe stomacul gol!). Mănâncă porumb...

M-au impresionat munții care se ridicau din mare. Am stat 5 minute să-mi dau seama dacă sunt munți sau nori, pentru că era smog și nici nu-mi venea să cred că marea, unde practic aveai impresia că vezi linia orizontului, se termină brusc în niște ziduri enorme!

Nașpa cu mancarea la ăștia. Dacă nu știi turcă, ceea ce mi se pare normal, ai îmbulinat-o! Poți să rămâi nemâncat. Și chiar dacă au feluri de mâncare expuse, la unele te uiți ca mâța la poarta nouă, că nu-ți dai seama nici dacă-s dulci, nici dacă-s sărate.

Am plecat! Am trecut pe partea cealaltă, mergem de-a lungul mării. În dreapta Marea Mediterană, în stânga munții, care-s destul de spectaculoși.

”De-o parte coasta înaltă, munții înverziți cu păduri dese și bogate;

de altă parte, marea calmă și întinsă, ca luciul unei imense plăci de oțel sub albăstriul limpede al cerului de Orient.”

Au turcii niște peisaje de te lasă cu gura căscată! Spectaculoase! Nu prea am avut unde să oprim, că e autostradă, dar am făcut o poză spre vale. Sunt alți munți, după cei pe care i-am lăsat în urmă la malul mării! 

Câte plantații de măslini și smochini sunt! Am mai văzut: leandru roz și alb, trandafir japonez super-frumos, roșu, sisal (un fel de cactus), palmieri – unii mult mai mici, plantații de bumbac, plantații de varză, porumb, tutun. În genere, nu par niște ținuturi prea ospitaliere din punct de vedere climatic și al vegetației, au totuși un colorit afrodisiac combinat cu spectaculos, care ar putea fi valorificat bine, însă nu cred că poți merge în voia ta prin părțile astea, sunt... foarte “turci”. Mă gândesc ce ne așteaptă mai încolo, că ne îndreptăm acum spre arabi, via Siria, Damasc.

”Amestecul bizar de însușiri contrarii e în toată firea acestui neam de oameni.

Alăturea de cinste, răbdare și blăndeță, găsești cruzimea oarbă - tembeli și bravi;

din liniștea senină trec, numai într-o clipă, la furie aprinsă.”

Ne-am oprit la un restaurant gen bodegă într-un orășel, după ce am căutat lihniți de foame un popas, toate fiind desființate. Aici fusese nuntă și era ”ca după nuntă...”. Am comandat kebap, nu știu ce ne-au adus, era ca un mic lung și turtit, de maaare gust! Excelent!! Frati-miu zicea că a mâncat la restaurantul Sahara la fel. Era făcut cred că din oaie și vițel/vacă tocate, cu pătrunjel, puțin cimbru și ce mai era, iute și pus pe bucăți de lipii subțiri unse cu ceva roșu iute (probabil.. boia). Cu trei roșii și un ardei extra-hot prăjite. Am avut noroc și de cafea turcească. 27.000.000 lire J. Ei sunt foarte amabili și ospitalieri, în general. Păcat că nu prea te poti înțelege nici prin semne cu ei J.